Respiră un gând, o poezie, un sentiment…poartă-le cu tine, fă o tendință din frumosul interior.
Ridică-ți fruntea spre cer inspirând respirația cerului precum apa de viață ce te învie; de acolo vine speranța!
Be yourself; Everyone else is already taken.
— Oscar Wilde.
This is the first post on my new blog. I’m just getting this new blog going, so stay tuned for more. Subscribe below to get notified when I post new updates.
Tu suflet dulce de copil,
Ce-ascunzi în ochii negri?
Privirea nu ți-o pot ajunge,
În suflet nu îți pot intra,
Simt cum lovit ai fost cândva...
De-o mână ce te mângâia;
Cu lacrimi, fața îți întorci,
Ca să nu văd ce-nsuflet porți,
Povara grea, durerea pe care,
Numai un înger ar putea
...să o doboare.
O, Doamne sfânt.
Ce-am de făcut cu viața mea,
De ce m-am depărtat așa?
Când știu prea bine că fără Ea,
Prezența Ta,
Nu voi putea trăi, visa
Nu voi putea simți, cânta
Și nici vorbi, nici chiar gândi,
Iar capcana îndoielii m-ar învălui.
Nu vreau și strig, strig de durere,
Lacrimile-mi curg și ele
Alunecând încet, pe-obrazul rece
Crezând că poate-așa
Eu mă descarc și trece, trece...
Dar nu, mă-nșel amarnic
Căci de prisos e-n astă lume
Să suferi fără nici un nume
Sa nu-l primești total în ea,
Inima ta, așa cum este ea;
Cu licărire de speranță va putea
Să îți deschidă sufletul și mintea
El, da.
Să-ți amintești că într-o zi,
Cu ger și soare ea veni;
Veni cu zâmbet și lumină,
De căldură inima ți-e plină!
Ce vezi acum în fața ta?
Ce crezi tu oare, va dura?
În mintea ta, în lumea grea.
Lovit te simți de neputința care
Din ea răsare uneori.
Ce-nseamnă asta, Tată Sfânt?
Ce-n cer speranță, otravă pe pământ.
Cu lacrimi oare o să citim,
O rimă ce numai noi o știm?
Care sunt faptele nescrise
Ale prezentului pustiu
Ce urmăresc ființa ta
N-această decăzută lume?
Cum de tăcerile suprimă
Voința sufletului viu
Ce îți șoptește repetat
Eu te-am salvat, Eu te-am salvat...
Oare acum, oare atunci,
Dar oare când te mai întrebi,
Când este timpul...
Când este timpul meu?
Trecut, prezent și viitor,
S-au scurs...se scurg și se vor scurge,
Minutele-n clepsidra vieții
Ce răsăritul nu le-ajunge.
Palmele tale copile
Sunt șoapta faptelor ce mute
Urlă și te-nfioară uneori,
Din reci adâncuri, regrete și plăceri...
Dar ele pot fi șterse
Precum o urmă pe nisip trasă de valuri,
Salvare astăzi de vei cere...
Astăzi, înseamnă El, Dumnezeu!
Privești în jur nepăsător,
Simțind că ești al nimănui?
Oare-ai uitat că-n viața-ceasta,
Noi aparținem Domnului?
De ce pribeag și singur
Privești pe drumurile multe?
Când zările de cer deschise
Ți-arată unul singur!
Trăirea ta ce-atârnă ca de-o ață
Și de o voce stăruind mereu,
Să-ndemne zilnic la viață
Sufletul tău!
Un dar pe care îl primești de sus trebuie valorificat.
Un început destul de timid, dar cu sentimentul că este mereu acolo, în mine, acea dorință de exprimare încă din copilărie. Simțeam că trebuie să scriu dar mereu mi-am închis aceste impulsuri cu gândul că artiștii mor de foame. Însă mai târziu am realizat faptul că fericirea deplină se manifestă în oamenii care fac ceea ce le este dat să facă. Așa că am dat frâu liber interiorului meu să facă și el cunoștință cu exteriorul!
DE CE?
Pentru că știu că te pot inspira, cu toții posedăm în noi anumite sentimente pe care nu le-am folosit niciodată poate; prin ceea ce scriu îmi doresc să trezesc acele sentimente frumoase, să îți ofer o bucățică din mine, să dai frâu liber imaginației și să te distragi din gălăgia lumii, căci după cum Girel Barbu spunea, citez: E atâta gălăgie pe pământ că nu se mai aude nimic din cer!
Faptul de a publica îmi dă oportunitatea să mă deschid față de voi și aștept cu nerăbdare să vă cunosc! Aștept păreri și idei, comentarii și de ce nu să împărtășim aceleași talente în ale scrierii.
