Gândul dimineții
Ridică-ți fruntea spre cer inspirând respirația cerului precum apa de viață ce te învie; de acolo vine speranța!
Be yourself; Everyone else is already taken.
— Oscar Wilde.
FUGIT IRREPARABILE TEMPUS
Orice am face și oricum am face, timpul trece pe lângă noi, fără a se mai întoarce vreodată. Te-ai gândit vreodată ce lași în urma ta? Dacă tot trece timpul și nu mai avem șansa să schimbăm ceva din trecut, te îndemn să meditezi profund la viața ta, la faptele tale din prezent și să schimbi ce e de schimbat, pentru a putea lăsa în urma ta pași vrednici de urmat, raze de lumină care să îndrepte pe alții spre o viață mai bună.
Crede și speră
Se așterne iarna pe ale noastre suflete,
Învăluie-mi inima cu a ta blândețe.
Ține-mă strânsă la piept, să nu mai plec!
Din roua dimineții până-n amurg,
Doar stropi de iubire din noi curg!
Dragostea mea pe tine te veghează,
Din adâncul sufletului luminează,
Cu tine-n gând sfârșește fiecare zi,
Fără tine, n-aș mai fi…
Iar clipele nădăjduite pe care le trăiești,
Te-au făcut să crezi în povești,
În povești cu final fericit,
Unde speranța te-a cinstit.
Crede și speră,
Doar așa, viața prosperă!
Credința
Prin mări și țări cauți fericirea,
Dar taina ei, e iubirea.
Un sentiment crud și copleșitor,
Când nu-i aici, te umpli de dor.
Te clatini, te zdruncini,
Ca o frunză-n vânt,
Toate te năucesc, ești la pământ!
Acum în sufletul tău e bătălie, e război,
Doar credința oprește acest tărăboi!
Te scufunzi într-o mare adâncă,
Lacrimi pentru voi, de pe munți, de pe stâncă.
Natura plânge, suspină,
Doar credința vă întâmpină.
Iubește-ți aproapele,
Doar așa, în lume se liniștesc apele!
Crede și speră!
Nu mai căuta prin mări și țări fericirea,
Căci, ea e peste tot, e iubirea.
Etica modernă
Haideți să o facem mai frumoasă, mai bună, mai plină de sens.
Oare-am uitat ce importanță are lumea ' ceasta, Şi am uitat ce-nseamnă să trăiești frumos, Cu mâna noastră învățând pe alții să-și ascundă fața sub un fard gros, prea gros. Să nu mai simtă al lumii dăruit prinos, Nici reflectând la-nvățătura pe care odinioară o primea. Şi am uitat că mai de preț este speranța, decât ce ne oferă exatravaganța. Cine mai suntem noi? printre luxuri şi mofturi mânjite cu pete de ocară și de noroi Pentru cel ce mai prejos, îl vedem de noi. Căci nu ne-ajung nici banii…și nici viața Doar fericiri de-o clipă a cumpăra; Și-o învățătură onorabilă ce Am uitat că mai de valoare...este. Privirea mi-este îngrozită, Și ale inimii bătăi 'mi sunt goale, Căci văd cum nu ne mai pasă de cele spirituale, Sau de lumea care moare, în astă vreme, Fără un picur de culoare şi fără salvare; Sălbatici parcă la orice-ncercare, A binelui pe care..l-am uitat demult. Mai știm ce-i aia empatie, și cum s-o dăruim? Ne place această adormire care ne ține amorțiti prea tare Şi starea sufletelor noastre Hrănindu-se cu sete, numai din ce aduce vremea, l-ntâmplare. Iar boli, necazuri bat la uşă Şi ne-ntrebăm oare de ce… Mă-ntreb şi eu din nou, iarăși mă întreb, Ce drept ai tu asupra cărnii tale? De te-njosesti a-ți face singur rău? Căci nu contează ramura credinței, ființe create de sus cu toți fiind. Iar al tău rol e scris în ceruri, precum și ale tale …fapte, șoapte și gânduri deșarte. Şi iarăși mă-ntreb, mai cu ardoare Mai ştim noi ce viața-nseamnă oare?
Șoapta lunii în razele soarelui
Călătoresc pe drumuri neștiute, Demult uitate, demult pierdute... Privind în jur Doar măști și chipuri încruntate, De vreme, de dor, de speranță. Dar mai cu seamă ce privesc eu, este luna, Căci ea veghează cu lumina-i, nopții vuiet, în al beznei ceas, din ăst moment, prezent moment. Absorb cu ochii ce delung privesc, Și un mesaj în suflet îmi apare, Vorbindu-mi dulce, cu ardoare De un Dumnezeu care nu moare; Pe brațul Lui să mă susțin Și numai Lui să mă închin. Căci doar în El viață am Și binecuvântare, Din orice lucru făcând soare, Cu raze calde, cu raze-aprinse, De Isus trimise, Pentru sufletul meu.
Stai…
Oprește-te omule
Din mersul grăbit,
Cu sufletul plin de cioburi, înfipte,
De vreme, de timp…
Și uiți să mai stai,
Un gând să mai dai
Celui stingher,
Ce lung te privește,
Cu ochii uscați
Aproape înlăcrimați.
E o lume haină,
Ce-și stinge setea nebună,
Din grele poveri,
Ce le poartă pe umeri
Crezând că sunt bune,
Că-ți oferă un nume,
Ce-l porți cu fală în această lume.
Dar sunt deșertăciuni
De-o clipă; și viața
Atârnă pe un fir de ață,
Precum un număr acrobatic pe sfoară, la circ.
Oare când vom realiza că-n lume,
Speranța are un alt nume,
Că fericirea nu ține de lucruri
Și numai prin iubire poți să ierți,
Poți să te îndrepți;
Că numai din dreptate,
Poți ca să cultivi a sufletului seninătate.
Și din trecut să te renegi temeinic,
Căci totul ține de prezent,
Un caracter bun, atât, atât…
Atât valorează acum.
Orfan
Tu suflet dulce de copil,
Ce-ascunzi în ochii negri?
Privirea nu ți-o pot ajunge,
În suflet nu îți pot intra,
Simt cum lovit ai fost cândva...
De-o mână ce te mângâia;
Cu lacrimi, fața îți întorci,
Ca să nu văd ce-nsuflet porți,
Povara grea, durerea pe care,
Numai un înger ar putea
...să o doboare.
Mă-ntreb…
O, Doamne sfânt. Ce-am de făcut cu viața mea, De ce m-am depărtat așa? Când știu prea bine că fără Ea, Prezența Ta, Nu voi putea trăi, visa Nu voi putea simți, cânta Și nici vorbi, nici chiar gândi, Iar capcana îndoielii m-ar învălui. Nu vreau și strig, strig de durere, Lacrimile-mi curg și ele Alunecând încet, pe-obrazul rece Crezând că poate-așa Eu mă descarc și trece, trece... Dar nu, mă-nșel amarnic Căci de prisos e-n astă lume Să suferi fără nici un nume Să nu-l primești total în ea, Inima ta, așa cum este ea; Cu licărire de speranță va putea Să îți deschidă sufletul și mintea El, da.
Dar să nu uiți
Să-ți amintești că într-o zi,
Cu ger și soare ea veni;
Veni cu zâmbet și lumină,
De căldură inima ți-e plină!
Ce vezi acum în fața ta?
Ce crezi tu oare, va dura?
În mintea ta, în lumea grea.
Lovit te simți de neputința care
Din ea răsare uneori.
Ce-nseamnă asta, Tată Sfânt?
Ce-n cer speranță, otravă pe pământ.
Cu lacrimi oare o să citim,
O rimă ce numai noi o știm?
Răzvrătit
Care sunt faptele nescrise
Ale prezentului pustiu
Ce urmăresc ființa ta
N-această decăzută lume?
Cum de tăcerile suprimă
Voința sufletului viu
Ce îți șoptește repetat
Eu te-am salvat, Eu te-am salvat...
Oare acum, oare atunci,
Dar oare când te mai întrebi,
Când este timpul...
Când este timpul meu?
Trecut, prezent și viitor,
S-au scurs...se scurg și se vor scurge,
Minutele-n clepsidra vieții
Ce răsăritul nu le-ajunge.
Palmele tale copile
Sunt șoapta faptelor ce mute
Urlă și te-nfioară uneori,
Din reci adâncuri, regrete și plăceri...
Dar ele pot fi șterse
Precum o urmă pe nisip trasă de valuri,
Salvare astăzi de vei cere...
Astăzi, înseamnă El, Dumnezeu!
